Cică a venit mai demult un investitor străin în România.
Şi-a făcut omul fabrica, a căutat oameni … şi-a pornit.

De nie de rău, treaba mergea. Românii erau muncitori buni şi pricepuţi, dar cam leneşi: făceau ce făceau şi găseau motive să nu lucreze. Ba că n-au duşuri, ba că pauza de ţigară are doar 5 minute, ba că ochelarii de protecţie nu se asortează cu halatul.

Patronul a răbdat ce a răbdat, a văzut că nu merge şi în final a făcut un pas neaşteptat: a făcut duşuri, le-a luat muncitorilor cele mai performante scule (era cât pe ce să le ia căşti cu girofar, dar şi-a dat seama că e prea ridicol), le-a dat două pauze de ţigară şi una de masă, a luat capace de budă cu burete, să nu le fie tare la poponeţ, ce mai! Raiul pe pământ.

O astfel de măsură în zorii democraţiei româneşti însemna, în mod normal, sinuciderea ca afacere.

Când cunoscuţii au început să-l întrebe “de ce ?”, patronul  fost franc.

Acuma nu se mai pot plânge că n-au condiţii.
Dacă nu fac treabă, îi foot de nu se văd!

Istorioara e niţel înflorită, dar replica e exact cea pe care aţi citit-o.